De fapt, nimic nu s-a schimbat.

”Vreau ca lucrurile să aibă iarăși sens. Și l-au pierdut de mult” - Hadley Hemingway, Soția din Paris - Paula McLain

De multe ori m-am trezit zicând că m-am născut în epoca greșită. Că locul meu era în Parisul anilor 1920. Da, exact ca în Minight in Paris! Acolo, cu Papa Hem, cu Scott și Zelda, cu toate cercurile și întâlnirile lor delirante. Îmi imaginam că viața avea alt sens. Și dragostea la fel. Acum îmi dau seama, încă o dată, că aparențele nu sunt singurele care înșală și că atunci, oamenii erau triști, goi, prefăcuți. Interesați și haotici. Ca și acum. Este, de atunci, aproape un secol...și am rămas la fel. La fel de nenorociți, de falși și de egoiști. La fel de dormici să gustăm din viața asta cât putem, să întindem mâna și să luăm tot ce credem că ni se cuvine.
La fel de fataliști și de hotărâți să părem mai veseli și mai puțin chinuiți decât ceilalți.

”Hai să bem un pahar cu oamenii ăștia minunat de prefăcuți. Au caviar. Ce durerea mea ne-am face fără caviar?” - (F. Scott Fitzgerald, Soția din Paris).

Au evoluat atât de mult lucrurile în jurul nostru. S-au consumat atât de multe vieți, atâtea povești, s-au scris atât de multe poezii și tot atâtea minciuni, s-au inventat atâtea lucruri, s-a construit atâta frumos și s-au pierdut atâtea vise. Și noi? Noi am rămas niște rătăciți...
Iar cât despre dragoste în 1920...era și ea o minciună ca oricare alta. Puternică, intensă, pasională, de ajuns până la...următoarea. Da știu, noi n-am evoluat deloc.

Soția din Paris este povestea dramatică de dragoste dintre Hemingway și Hadley, prima lui soție. Despre doi oameni care și-au schimbat decisiv viețile, unul altuia. Despre ea, el și ei. Despre despărțire și iubire. Mereu alta. Despre durere, amintiri și despre lucruri care nu se schimbă. Și nu se uită. Sper s-o citiți și voi cândva și să vedeți ”că nu e întotdeauna ușor să știi să trăiești!” :)

                                                           (Ernest și Hadley Hemingway)

Tu ce faci când ți-e dor?

De câte ori îmi e dor simt nevoia să scriu. Nu, nu îmi trece dorul, dar îmi alege cuvintele și gândurile frumoase. Azi e una dintre acele zile în care mi-e dor. De acasă, de ei, de el…de el? De el din mintea mea. Pentru că în mintea mea există întotdeauna un el. Proiectat, imaginat, dorit…o imagine perfectă a poveștii. A acelei povești…care încă mai cred că există, doar că…nu ne dăm voie s-o trăim. Sau nu ne lasă alții s-o trăim. Sau credem că nu mai avem cu cine s-o trăim.

Azi, când mi-e dor, mă doare în piept. Mă…gol în piept. Și în suflet. La ce-o fi bună drama și care o fi scopul ei final? Oare e bucuria cauzată de povestea aia în care cred eu? Sau toate bucuriile vieții, adunate la un loc, care la final fac tot atât cât povestea în care cred eu? Și care, tot la final, ajunge la un final? Oare de ce o căutam atât? Oare de ce azi? Oare…?!

Mâine, când durerea va dispărea, va rămâne dorul. E cuvântul meu preferat din limba română. E singurul care nu se poate traduce în altă limbă printr-un singur cuvânt. Poate pentru că pe cât e de mic, pe atât e de complicat. Mâine o să-mi fie dor. Dar mâine o să mă bucur. Cu dorul de gât, o să mă bucur până o să-mi vină să plâng.

Și după mâine? După mâine, nu mai știu…după mâine, El scrie! :)