De câte ori îmi e dor simt nevoia să scriu. Nu, nu îmi trece
dorul, dar îmi alege cuvintele și gândurile frumoase. Azi e una dintre acele
zile în care mi-e dor. De acasă, de ei, de el…de el? De el din mintea mea.
Pentru că în mintea mea există întotdeauna un el. Proiectat, imaginat, dorit…o
imagine perfectă a poveștii. A acelei povești…care încă mai cred că există,
doar că…nu ne dăm voie s-o trăim. Sau nu ne lasă alții s-o trăim. Sau credem că
nu mai avem cu cine s-o trăim.
Azi, când mi-e dor, mă doare în piept. Mă…gol în piept. Și în suflet. La ce-o fi bună drama și care o fi scopul ei final? Oare e bucuria
cauzată de povestea aia în care cred eu? Sau toate bucuriile vieții, adunate la
un loc, care la final fac tot atât cât povestea în care cred eu? Și care, tot
la final, ajunge la un final? Oare de ce o căutam atât? Oare de ce azi? Oare…?!
Mâine, când durerea va dispărea, va rămâne dorul. E cuvântul
meu preferat din limba română. E singurul care nu se poate traduce în altă
limbă printr-un singur cuvânt. Poate pentru că pe cât e de mic, pe atât e de
complicat. Mâine o să-mi fie dor. Dar mâine o să mă bucur. Cu dorul de gât, o
să mă bucur până o să-mi vină să plâng.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu