Lasând la o parte toate pozele, statusurile de pe Facebook cu ”Ningeeeee” și toate derivatele de la iarnă, în topul postărilor celor care utilizează această platformă se regăsesc dușmănia, falsitatea, dezamăgirea și tot soiul de heart-breaking problems :))
Frustrările ne mănâncă mult timp, ne îmbătrânesc și ne cam limitează orizonturile. Nu sunt eu vreun Superman (deși mi-ar plăcea la nebunie) și cu atât mai puțin ceva neam de judecător. Atât doar că am devenit mult prea atenți la părerea celorlalți...cine și cum stabilește, până la urmă, ce e corect și ce nu?!
Trăim la fel, dar visăm diferit. Jucăm același joc, dar la diferite niveluri. Toată lumea vorbește, povestește, bârfește și toată lumea minte. Jocul ăsta, viață în alți termeni, nu-ți impune nimic, dar se mai și termină. Joacă-te deci, atent și frumos, cu piesele care îți fac ție plăcere! Toți avem parte de dezamăgiri, prieteni falși, oameni care nu ne iubesc pentru că, până la urmă, suntem făcuți din același material.
Și zic să lăsați dușmănia pentru viitorul refren a lui Minune, să vă revizuiți regulile jocului și să mai și trăiți puțin!!!
”Dacă ai noroc să întâlnești o minune, să ai grijă de ea!”
Nici nu știu cum să încep...am trăit azi printre cele mai frumoase și mai pure emoții! A fost o zi care mi-a demonstrat, încă o dată, că cea mai mare bucurie a mea e bucuria de a trăi.
Urma să fie o oarecare zi de joi dintr-o iarnă târzie. Albă, troienită și friguroasă. Deloc pe gustul sufletului meu îndrăgostit de vară. Două ore de dicție, urmate de alte două de divertisment...unde a explodat frumusețea. Dacă zic Teo Trandafir, poate fi frumos și interesant fără alte explicații. Dar când mă gândesc la ce înseamnă să fii om, ce e ăla caracter și ce e aia emoție, totul capătă valențe de șapte ori mai puternice.
Ziua decurgea normal. Începuse cursul și Teo ne povestea o întâmplare din viața ei, când un coleg s-a ridicat și a mers la cuier. Nu l-am băgat în seamă, o urmăream pe Teo. După două minute, a intervenit: ”Îmi cer scuze, îmi dați voie?”...și a îngenunchiat cu o cutie roșie în mână. A cerut-o pe iubita lui (Georgiana) în căsătorie în mijlocul cursului!!! Ea...a început să plângă. Noi?! Și noi. Părea regizat, semăna cu o telenovelă. Unii râdeau, alții plângeau, toată lumea aplauda și trăia, în acel moment, pentru dragostea lor. Cu ochii umezi și cu zâmbetul pe buze am făcut o scurtă pauză și am reluat cursul.
Ora a 2-a a început cu temele. Un fragment dintr-o carte/o poezie care să ne descrie mai bine decât a reușit să o facă cineva, vreodată. A urmat o serie de texte citite din inimă, printre lacrimi și zâmbete. Vorba unui coleg: ”1000 de studenți și 1001 caractere”.
Tot ce am simțit azi în patru ore la școală nu am cum să transpun prin cuvinte, aici. Lucrurile astea se simt, nu se spun și nici nu se explică! De cele mai multe ori, nu vrei să te exteriorizezi în public. Nu-ți place să-ți afișezi slăbiciunile în fața unei audiențe. Te simți vulnerabil așa și îți porți în continuare masca. Dificultatea apare când uităm de tot să ne dăm jos măștile. Când uităm că toți purtăm una și e nevoie de curaj pentru a fi sincer; pentru a face și a spune ce simți.
Emoțiile astea, despre care tot vorbesc, de multe ori nu sunt constructive. Te controlează, nu le găsești nicio explicație și încerci să le trăiești, nu să te trăiască ele pe tine. Zilele trecute îi spuneam unei colege că m-am săturat să am emoții la școală. Dar și așa, depinde despre care sector al vieții vorbim. Azi, îmi pare bine că nu am deținut controlul. M-au dus unde au vrut ele. Ca într-un vals. Am zâmbit, am lăcrimat, am înghițit în sec, m-am abandonat și m-am regăsit.
Citatul cu care am început nu e ales la întâmplare. E un vers din piesa celor de la Taxi-”E timpul să iubești” și care ne transmite să avem grijă ce facem cu viața pentru că nu e veșnică!
La final, vă doresc să trăiți măcar pe jumătate din ce am trăit eu azi și să credeți că viața bate filmul, întotdeauna!
Să iertați și să vă amintiți să zâmbiți!
Să trăiți frumos...pentru că încă se poate! :)
O traducere a lui *Monday*, cea mai detestată zi a săptămânii, este Mon Day. Și așa a fost.
A început târziu, leneș și sub rutina zilnică. Mic dejun, cafea, știri și un aer de martie într-un ianuarie târziu. Suficient pentru a-mi pune un zâmbet pe buze și...a nu mă lăsa să-mi petrec ziua între câțiva pereți, simpatici de altfel, ai casei. Un duș rapid, puțin fard, puțin elan și afară. Destinația? Mall. Nevoi? Un fond de ten pentru prietena mea și plăcerea de a respira soare.
De ce am declarat acest luni, 23 ianuarie Mon Day? Capăt de listă: ciocolată neagră. Oficial, am început o cură cu ciocolată neagră, un medicament nemaipomenit pentru inimă, bună funcționare și energie. Datorită conținutului ridicat de cacao, este capabilă de mult bine cu doar 2 bucățele/zi.
Next stop? Cărturești. O minunăție de loc, paradis al cărților, cadourilor, ceaiurilor și a celor mai simpatice lucrușoare. Mi-am cumpărat o fortune cookie. Am ales-o cu grijă și mi-a spus: ”Be patient and optimistic!” :) Mi-a smuls cel mai sincer zâmbet și mi-a schimbat total dispoziția; care nu era deloc rea nici până în acel moment. O prăjiturică cu gust de vanilie, pe care, trebuie să recunosc, o văzusem până azi numai pe Facebook, a reușit să-mi confirme încă o dată teoria despre lucrurile simple. După două-trei magazine am ales să bem un ceai.
Numărul 3 pe listă: Starbucks. Ceai verde cu portocală, biscuiți cu unt și povești, povești, povești...
După toate astea, era târziu, ne-a ajuns mall-ul. Încă o mică oprire să cumpărăm fond de ten, încă una la supermarket-ul din intersecție și acasă, în sfârșit. Am mâncat, am băut un ceai, am socializat puțin și m-am hotărât să încep un nou serial. Un scurt scan pe Vplay, un serial nou apărut, 2 episoade. Se numește *Alcatraz* și plasează în centrul acțiunii deținuții din celebra închisoare care se întorc după 50 de ani și își fac de cap pe străzile din San Francisco. Ultimul articol citit în urmă cu 2 seri, înainte de a mă pune să dorm a fost o pagină de Wikipedia despre Alcatraz. O pomenisem în ziua respectivă și în seara asta am zâmbit, din nou, când am dat play. Cred în semne, cred în coincidențe, cred în zodii, în destin și în tot ce mai are viața asta frumos de oferit. Nu pot să-l numesc semn sau să fac vreo legătură aici, a fost doar o simplă coincidență care mi-a încheiat ziua. Sau nu...?
Câteva lucruri deloc ieșite din comun mi-au alungat banalitatea zilei și o declar, oficial, Mon Day! Tu îți faci puțin timp să trăiești...? :)
Orice exces devine viciu...dar când excesul de fericire devine supărare?!
Sau cum e mai bine să traduci astfel de stări?
Fericirea ține doar 3 zile și în a 4-a trebuie să te trezești la realitate?
Nu vreau să o dau în pesimism, că nu mi-e felul, dar simt că azi mă limitează ceva.
Să fie ceva opoziții astrale sau să fi fost prea tare cafeaua de dimineață?
Știu că sunt meteodependentă, dar chiar așa să mă afecteze 3 stropi?
Să fie din cauza proastei circulații periferice?
Să accept cursul lucrurilor sau să nu-mi placă deloc rezolvarea lor?
De ce nu e soare, de ce e încă iarnă și de ce sunt leneșă?
De ce n-a mers netul, de ce n-am transmis și de ce m-am trezit atât de devreme?
De ce există astfel de zile?
De ce trece atât de repede timpul și e iar vineri?
De ce am întrebat de ce e vineri? E weekend, relaxare și distracție. Sau așa ar fi normal să fie.
De ce sunt în fața calculatorului și nu la Universitate, protestând? De ce nu merg să îngheț și să răgușesc și cine mai știe ce să pățesc?
Pentru că revoluția e în capul meu.
Pentru că lupta cea mai grea se dă înăuntru, nu afară.
Pentru că nu știu ce să-mi revendic mie, dar lor?
Pentru că știu că peste câteva (zeci de) minute o să-mi treacă totul.
Pentru că mâine când voi reciti, voi vrea să șterg post-ul...
Pentru că pot.
Pentru că...punct.
”Toți se înșală în privința viitorului. Omul nu poate fi sigur decât de clipa prezentă. Dar e, într-adevăr, sigur? Poate el cu adevărat să cunoască prezentul? E în stare să-l judece? Firește că nu. Căci cum ar putea, cel care nu cunoaște viitorul, să înțeleagă sensul prezentului? Dacă nu știm spre ce viitor ne duce prezentul, cum am putea afirma că acest prezent e bun sau rău, că merită acordul, neîncrederea sau ura noastră?” Milan Kundera.
Ești în stare să-l trăiești, dacă nu ești în stare să-l judeci? :)
Am tulburat liniștea familiei mele în octombrie `89 și de multe ori îmi plăcea să spun că am venit pe lume și am adus liniștea după revoluție...:) Liniștea, în momentul de față, și-a pierdut orice definiție. E a treia zi de proteste în București și în țară, a treia zi în care s-a trecut de la protest la violență și prima zi în care sunt cu adevărat șocată. Nu suntem singura țară în care se produc proteste civice și într-un fel, mă bucur pentru că văd reacție din partea celor care până acum se limitau doar la a se plânge; dar ce facem? Luptăm împotriva sistemului sau ne luptăm între noi? Nu s-a protestat împotriva noii legi a sănătății, s-a protestat pentru Raed Arafat. Nu se luptă împotriva președintelui și a guvernului, se luptă poporul cu jandarmeria.
Nu vreau să vorbesc despre suporteri, despre așa-numiții huligani, despre manipulare politică sau orice altă ”parolă” folosită pentru a explica aceste proteste. Vorbesc despre sute de oameni care au ieșit în stradă, de la studenți la pensionari și la oameni care nu au habar pentru ce protestează, dar sunt toți acolo pentru o schimbare. Vorbesc despre oameni nervoși, despre o situație scăpată de sub control, despre un București sub o ploaie de pietre. Mi se face pielea de găină când mă uit la imagini și-mi vine în minte o singură întrebare: un președinte mai avem? La cutremurul din `77, Ceaușescu era plecat în delegație, dar atunci dezastrul era unul natural. Azi e uman și Băsescu e...???
Vineri, 13?! Început de weekend și nici vorbă de ghinion :) Bifez doar un nou început, aici, în zona virtuală.
De mult pe wishlist, nu mi-am găsit niciodată suficient timp să o fac și pe asta...până azi! Am darul de a începe lucruri noi cu un elan nebun și defectul de a nu le putea duce pe toate la capăt.
Primul pas l-am făcut, dorință există, inspirație...se găsește și în final, totul se rezumă doar la a vrea! Dar oare cat o să vreau?
