Nu e întotdeauna simplu să știi să trăiești!

Ieși din tine și privește-te! Înțelege-te! Împlinește-te!...și apoi bucură-te!
E chiar atât de simplu...trebuie doar să-ți dorești. Din tot sufletul!
:)

De fapt, nimic nu s-a schimbat.

”Vreau ca lucrurile să aibă iarăși sens. Și l-au pierdut de mult” - Hadley Hemingway, Soția din Paris - Paula McLain

De multe ori m-am trezit zicând că m-am născut în epoca greșită. Că locul meu era în Parisul anilor 1920. Da, exact ca în Minight in Paris! Acolo, cu Papa Hem, cu Scott și Zelda, cu toate cercurile și întâlnirile lor delirante. Îmi imaginam că viața avea alt sens. Și dragostea la fel. Acum îmi dau seama, încă o dată, că aparențele nu sunt singurele care înșală și că atunci, oamenii erau triști, goi, prefăcuți. Interesați și haotici. Ca și acum. Este, de atunci, aproape un secol...și am rămas la fel. La fel de nenorociți, de falși și de egoiști. La fel de dormici să gustăm din viața asta cât putem, să întindem mâna și să luăm tot ce credem că ni se cuvine.
La fel de fataliști și de hotărâți să părem mai veseli și mai puțin chinuiți decât ceilalți.

”Hai să bem un pahar cu oamenii ăștia minunat de prefăcuți. Au caviar. Ce durerea mea ne-am face fără caviar?” - (F. Scott Fitzgerald, Soția din Paris).

Au evoluat atât de mult lucrurile în jurul nostru. S-au consumat atât de multe vieți, atâtea povești, s-au scris atât de multe poezii și tot atâtea minciuni, s-au inventat atâtea lucruri, s-a construit atâta frumos și s-au pierdut atâtea vise. Și noi? Noi am rămas niște rătăciți...
Iar cât despre dragoste în 1920...era și ea o minciună ca oricare alta. Puternică, intensă, pasională, de ajuns până la...următoarea. Da știu, noi n-am evoluat deloc.

Soția din Paris este povestea dramatică de dragoste dintre Hemingway și Hadley, prima lui soție. Despre doi oameni care și-au schimbat decisiv viețile, unul altuia. Despre ea, el și ei. Despre despărțire și iubire. Mereu alta. Despre durere, amintiri și despre lucruri care nu se schimbă. Și nu se uită. Sper s-o citiți și voi cândva și să vedeți ”că nu e întotdeauna ușor să știi să trăiești!” :)

                                                           (Ernest și Hadley Hemingway)

Tu ce faci când ți-e dor?

De câte ori îmi e dor simt nevoia să scriu. Nu, nu îmi trece dorul, dar îmi alege cuvintele și gândurile frumoase. Azi e una dintre acele zile în care mi-e dor. De acasă, de ei, de el…de el? De el din mintea mea. Pentru că în mintea mea există întotdeauna un el. Proiectat, imaginat, dorit…o imagine perfectă a poveștii. A acelei povești…care încă mai cred că există, doar că…nu ne dăm voie s-o trăim. Sau nu ne lasă alții s-o trăim. Sau credem că nu mai avem cu cine s-o trăim.

Azi, când mi-e dor, mă doare în piept. Mă…gol în piept. Și în suflet. La ce-o fi bună drama și care o fi scopul ei final? Oare e bucuria cauzată de povestea aia în care cred eu? Sau toate bucuriile vieții, adunate la un loc, care la final fac tot atât cât povestea în care cred eu? Și care, tot la final, ajunge la un final? Oare de ce o căutam atât? Oare de ce azi? Oare…?!

Mâine, când durerea va dispărea, va rămâne dorul. E cuvântul meu preferat din limba română. E singurul care nu se poate traduce în altă limbă printr-un singur cuvânt. Poate pentru că pe cât e de mic, pe atât e de complicat. Mâine o să-mi fie dor. Dar mâine o să mă bucur. Cu dorul de gât, o să mă bucur până o să-mi vină să plâng.

Și după mâine? După mâine, nu mai știu…după mâine, El scrie! :)

Fericirea de la ora 3

Nu știu să explic emoții, dar ce bine că sunt. Ce bine că sunt oameni capabili să producă vibrații puternice și să elibereze frumosul din noi. Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile cu esență și cu puterea de a produce o schimbare. Plăcerea lucrurilor mici tinde să devină azi un clișeu, dar... ador când îmi zâmbește sufletul și când mi se schimbă dispoziția după ce aud o voce. Când imediat după, ma înec în amintiri…tot mici, aparent. Dar tot mică sunt și eu…cum ar putea să mă bucure lucrurile mari? :)) Știu că sunt momente sau circumstanțe care-ți întunecă orizontul și care te fac să nu-mi dai dreptate, dar cred că ne-am obișnuit să subestimăm puterea unui zâmbet, a unui telefon, a unei vorbe bune, a oricărui gest mic și frumos. Și ne-am obișnuit prost.

Am deviat, putin…am auzit că nu-i frumos sa dai nume. Si totusi…multumesc, my lord! :)

Curat murdar.

Citesc o carte care mă inspiră și mă invită prin întrebările ei la...scris. Sunt întrebări frumoase, de suflet, pentru alte suflete...întrebări pentru care o să-mi fac timp cât de curând.

Azi, în schimb, mă inspiră România. În sens negativ. Stau țintuită în fața calculatorului de azi dimineață și citesc tot felul de articole și rapoarte să înțeleg odată ce se întâmplă cu țara asta. Și încă o dată realizez că e mai bine să rămâi prost și să nu înțelegi nimic. Roșia Montană și problema câinilor comunitari sunt cele două teme care rulează și furnizează conținut de câteva zile. Pe lângă ele, exploatarea de la Certej, violări în mijlocul zilei, furturi și crime. Clasa politică, jocuri și creiere spălate...dezinteresate...sau poate doar ignorante.
Sunt mulți cei care spun că am făcut pact cu diavolul în iarna lui '89 și că de acolo ni se trag toate. De acolo, poate, ni se trage și deprinderea de a continua în același registru. Omorâm emoții, sentimente, animale și oameni, ne vindem sufletele și mamele, îngropăm economii și sisteme și încă avem curaj să spunem că Dumnezeu nu există și nu ne iubește!

Baby steps

Pentru o viață sănătoasă:

1. Nu vă mai dați like la propriile postări pe Facebook!
2. Nu mai purtați dresuri cu fir lycra!
3. Nu mai folosiți ojă sidefată!
4. Nu vă mai încărcați cu accesorii sclipicioase, roz și învelite în puf!
5. Spalați-vă pe cap!
6. Țineți paharul de vin/șampanie de picior! Pentru asta a fost creat.
7. Scrieți corect! În caz de rătăcire, dexonline e cel mai aproape.
8. Nu trebuie să mergeți pe tocuri dacă nu știți. Puteți învăța, însă.
9. Nu mai grohăiți, behăiți sau horcăiți! Măcar în public.
10. ”Ridurile” creierului sunt mai estetice decât vă imaginați! Îngijiți-le, nu le vindecați!

 Nu vă fie teamă! Aveți încredere în schimbări și noi începuturi!

E neagră, dar îți colorează viața ♥

Ieri am înțeles încă o dată cum e cu lucrurile de calitate. Radu Cristian, nr. 6 (Piața Rosetti) găzduiește un loc de poveste, unde îmi doream de mult timp să ajung: Delicatese Florescu.
Era aproape ora cinci și înainte să iau drumul casei m-am oprit la ”templu”. Mirosul cafelei proaspăt prăjite m-a luat în brațe de la colțul străzii și m-am trezit într-un alt univers. Un univers parfumat, presărat cu poze, cărți și ciocolată, delicatese și povești de altădată...
Gheorghe Florescu spune despre cafea că este ”neagră ca dracul, amară ca păcatul, dulce ca dragostea și fiebinte ca iadul". După ce în 2008 a publicat ”Confesiunile unui cafegiu”, în 2010 și-a împlinit un vis de-o viață: a deschis primul magazin de cafea gourmet din București.
Am avut norocul să-l găsesc la magazin. Mi-a împărtășit, printre mii de boabe aromate, secretul preparării cafelei la ibric. ”Trebuie să ai unul și bun, numai Napoleon avea 7”. Mi-a spus că trebuie să-mi găsesc un bărbat care să-mi prepare cafeaua în fiecare dimineață. :) Apoi mi-am băgat nasul în toate borcanele...și uite asa, m-am îndrăgostit iremediabil și pentru totdeauna!
I-am spus că vreau să mă surprindă și a reușit. M-a servit cu o cană de cafea Jamaica Blue Mountain, considerată regina cafelelor în lume și a fost pentru prima dată când mi-a plăcut o cafea fără zahăr și fără lapte. Un gust care mi-a răsfățat papilele mult timp după ce am terminat și m-a făcut să înțeleg diferența majoră dintre a bea o cafea și a bea o cafea bună.
Aș fi stat ore întregi să-i savurez licoarea și poveștile, dar a trebuit să plec. Am promis să mă întorc și să mă fac ucenic, deși ”nicăieri în lume femeile nu prăjesc cafeaua”. Câte boabe, atâtea ritualuri și secrete.
Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile cu substanță. Ieri, în buticul cu delicatese, dl Florescu m-a învățat cât e de important să pui pasiune în ceea ce faci. Mai departe, totul vine de la sine. Și am simțit.

Mulțumesc, maestre!