Nici nu știu cum să încep...am trăit azi printre cele mai frumoase și mai pure emoții! A fost o zi care mi-a demonstrat, încă o dată, că cea mai mare bucurie a mea e bucuria de a trăi.
Urma să fie o oarecare zi de joi dintr-o iarnă târzie. Albă, troienită și friguroasă. Deloc pe gustul sufletului meu îndrăgostit de vară. Două ore de dicție, urmate de alte două de divertisment...unde a explodat frumusețea. Dacă zic Teo Trandafir, poate fi frumos și interesant fără alte explicații. Dar când mă gândesc la ce înseamnă să fii om, ce e ăla caracter și ce e aia emoție, totul capătă valențe de șapte ori mai puternice.
Ziua decurgea normal. Începuse cursul și Teo ne povestea o întâmplare din viața ei, când un coleg s-a ridicat și a mers la cuier. Nu l-am băgat în seamă, o urmăream pe Teo. După două minute, a intervenit: ”Îmi cer scuze, îmi dați voie?”...și a îngenunchiat cu o cutie roșie în mână. A cerut-o pe iubita lui (Georgiana) în căsătorie în mijlocul cursului!!! Ea...a început să plângă. Noi?! Și noi. Părea regizat, semăna cu o telenovelă. Unii râdeau, alții plângeau, toată lumea aplauda și trăia, în acel moment, pentru dragostea lor. Cu ochii umezi și cu zâmbetul pe buze am făcut o scurtă pauză și am reluat cursul.
Ora a 2-a a început cu temele. Un fragment dintr-o carte/o poezie care să ne descrie mai bine decât a reușit să o facă cineva, vreodată. A urmat o serie de texte citite din inimă, printre lacrimi și zâmbete. Vorba unui coleg: ”1000 de studenți și 1001 caractere”.
Tot ce am simțit azi în patru ore la școală nu am cum să transpun prin cuvinte, aici. Lucrurile astea se simt, nu se spun și nici nu se explică! De cele mai multe ori, nu vrei să te exteriorizezi în public. Nu-ți place să-ți afișezi slăbiciunile în fața unei audiențe. Te simți vulnerabil așa și îți porți în continuare masca. Dificultatea apare când uităm de tot să ne dăm jos măștile. Când uităm că toți purtăm una și e nevoie de curaj pentru a fi sincer; pentru a face și a spune ce simți.
Emoțiile astea, despre care tot vorbesc, de multe ori nu sunt constructive. Te controlează, nu le găsești nicio explicație și încerci să le trăiești, nu să te trăiască ele pe tine. Zilele trecute îi spuneam unei colege că m-am săturat să am emoții la școală. Dar și așa, depinde despre care sector al vieții vorbim. Azi, îmi pare bine că nu am deținut controlul. M-au dus unde au vrut ele. Ca într-un vals. Am zâmbit, am lăcrimat, am înghițit în sec, m-am abandonat și m-am regăsit.
Citatul cu care am început nu e ales la întâmplare. E un vers din piesa celor de la Taxi-”E timpul să iubești” și care ne transmite să avem grijă ce facem cu viața pentru că nu e veșnică!
Să iertați și să vă amintiți să zâmbiți!
Să trăiți frumos...pentru că încă se poate! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu